,,Atelierul a fost un proces de cunoaștere și descoperire …”

În perioada 15-18 mai, la Muzeul Județean de Istorie și Artă Zalău s-a desfășurat atelierul de teatru pentru liceeni coordonat de Valer Simion Cosma,  în colaborare cu actorii Alice Monica Marinescu și Andrei Șerban. Atelierul face parte din proiectul Istorii Alternative în România, derulat de asociația O2G din București și co-finanțat de Administrația Fondului Cultural Național.

După ce s-a dat sfoară-n ținutul Zalăului că la muzeu e rost de o incursiune în lumea teatrului, cu joacă și voie bună, la Galeria de Artă Ioan Sima a muzeului s-au prezentat, la prima întâlnire, un număr mulțumitor de liceence pline de entuziasm și cu o supradoză de curiozitate, toate de la Liceul Pedagogic Gheorghe Șincai,  secțiile științe sociale și învățător-educator, „nici prea multe, nici prea puține”, întrucât este mai ușor, atât pentru „experimentați”, cât și pentru „învățăcei” să formeze conexiuni puternice într-un grup restrâns.

Întreaga durată a atelierului a fost un proces de cunoaștere și descoperire reciprocă, fiecare apropiindu-se puțin câte puțin de celălalt, dar poate mai ales de sine însuși. Atelierul a început cu jocuri lejere, prin care toți cei prezenți au scos la iveală părți semnificative din ceea ce sunt ei ca elevi, adolescenți, oameni – puțin din hobby-urile, obiceiurile, interesele și neplăcerile lor.

Mai departe, participantele au fost încurajate să își confrunte, gradual, unele dintre cele mai mari frici și să aducă la suprafață ape tulburi cărora familia și colectivul le-au creat necesitatea de a fi, adânc și cu resemnare, îngropate într-un colț ascuns al sinelui.

Întâlnirile următoare s-au bazat pe un exercițiu poate mai dificil, în care povești personale și sincere au fost împărtășite celorlalți. Realitățile adolescenților de azi sunt niște comune dar dureroase piese din puzzle-ul societății noastre; întâmplările necosmetizate, încă violent de clare în amintirea personajelor centrale au constituit o punte spre empatie și încredere, esențiale în activitățile care s-au succedat. Participantele și-au detaliat poveștile printr-un scurt exercițiu de scriere, cu ajutorul căruia contextele au fost mai bine înțelese, iar temele sociale din spate, aprofundate. Neînțelegerile din familie, moștenirea care naște dezbinare, pierderea căminului, jocurile de noroc care frâng destine, iubirea și rupturile la vârsta adolescenței, alcoolul și efectele sale – toate reprezintă capitole recurente ale existenței multora dintre noi, fiecare având un substrat emblematic pentru cel care-și poartă povestea cu sine.

Acestea au prins din nou viață într-un mod inedit: printr-un afiș care ar exista dacă poveștile ar fi prelucrate în piese de teatru. Fiecare a creat o scenă vie care să însumeze tema principală a relatării sale și să transmită sentimentele (re)simțite față de aceste amintiri. Nu a fost nevoie de prea multe – colegii și actorii din grupă, câteva obiecte din biblioteca muzeului și o scurtă retrăire concentrată a trecutului au fost de ajuns. Poziția și mimica au fost explicate (sau, mai bine zis, transmise) nonverbal, afișele primind și titluri sugestive. Aproape toată lumea a resimțit un ciudat sentiment de „ieșire din sine”, fiecare devenind capabil să se detașeze de propria poveste și să dezvăluie mult mai mult din trăirile sale, concentrându-se, de asemenea, pe o perspectivă cât mai obiectivă asupra întâmplărilor, declarându-se mulțumit de rezultatul final, care poate fi o excelentă imagine de ansamblu a atâtor detalii și experiențe.

Moștenirea

Tragedia

Pierderea

 Cearta familiei

Visul

La Famiglia

După „ieșirea din sine” a urmat „intrarea în personaj”, un exercițiu de tip interviu în care participantele au interpretat, pe rând, cel mai important personaj din narațiunile lor: tatăl, unchiul, fratele, mama, iubitul, nu doar imitând gestica, mimica și vocabularul, dar și vorbind din perspectiva acestuia, păstrând răspunsurile cât mai aproape de adevăr. Interviul s-a dovedit a fi un nou aport de „emoții ciudate” pentru că, așa cum toată lumea a căzut de acord la sfârșit, „e dubios să te pui în pielea unui om pe care nu ai reușit niciodată să îl înțelegi așa cum ai fi dorit, care te-a făcut să suferi sau pentru care ai suferit, martor la ceea ce a simțit și trăit; vrei să-l condamni, dar odată ce ești în papucii lui, devine dificil, sau îl compătimești profund și devine chiar mai dureros să încerci să fii el, ori ajungi să îi înțelegi în sfârșit perspectiva, oarecum, iar lucrul ăsta te debusolează și mai tare.”

Incipitul unor crize existențiale a fost, totuși, risipit ușor cu alte jocuri pe cât de dificile din punct de vedere al concentrării și coordonării, pe atât de interesante și distractive. Monica Marinescu și Andrei Șerban (porecliți acum Moni și Șerșer) au venit cu tolba plină de ciudățenii amuzante, precum jocul „Impuls” care, în urma primei ediții a atelierului, a ajuns să fie numit și „Secta de mormoni” (oamenii de la atelier debordează, evident, de creativitate). Grupul a trecut de la aparente (!!!) ritualuri oculte la jocuri care au lăsat impresia unei „terapii de grup”, întrucât stresul, anxietatea și emoțiile s-au făcut, în scurt timp, ne(mai)simțite.

Jocul „Impuls”

Într-o atmosferă degajată, caldă și prietenoasă, fiecare a învățat să se concentreze, să fie mai creativ și să uite de sine (căci, nu-i așa, în teatru avem nevoie să uităm, într-o anumită măsură, de „eu”, pentru a învăța să trăim și simțim un alt rol decât cel care a fost mereu al nostru, și nu doar să purtăm o mască).

Poate cel mai important lucru de reținut (și analizat) în urma primei părți a atelierului este doza de maturitate pe care și-a însușit-o, în mod natural, fiecare; poveștile marcante care ne fundamentează personalitatea nu și-au pierdut din importanță, ci au rămas mult mai goale din punct de vedere al încărcăturii emoționale care le făcea mai greu de dus și, poate, de acceptat ca parte integrantă a ceea ce suntem.

Deschiderea pe care au avut-o Monica Marinescu, Andrei Șerban și Valer Simion Cosma a reprezentat punctul forte cu ajutorul căruia sufletele unor adolescente au fost cucerite în doar patru zile, martor fiind entuziasmul lor pentru cea de-a doua parte a atelierului de teatru, care se va desfășura în perioada 17-23 iunie.

Și, desigur, dovadă stă și mărturia subsemnatei, ale cărei confesiuni, scrise pe un ton mai poetic, amintesc de un dor bolnav de intens, de o nostalgie fără leac și o răbdare ce scade exponențial. „Mărturie” care, veți spune, e mai subiectivă decât poeziile lui Stănescu, însă în teatru subiectivitatea are mereu o fundație de obiectivitate, căci teatrul nu e decât viața noastră, a fiecăruia, interpretată sau reinterpretată;  și ce e mai real sau obiectiv, dacă nu chiar viața, existența?

De jos în sus și de la stânga la dreapta: Monica, Andrei, Dana, Denisa, Patricia, Valer, Simina. Lipsesc Petrina, Mihaela și Andrada